Povestea este cât se poate de simplă. Atât de simplă, încât, tot jucându-l, am ajuns să uit cum am ajuns acolo. Totul a început cu un picnic pus la cale de Rayman şi câţiva Globoxi înfometaţi, care abia apucă să guste din mâncare înainte de a fi răpiţi de un grup de ciudăţenii şi transportaţi urgent pe planeta lor natală. Uite aşa aflăm că extratereştrii seamănă cu iepurii, iar motivul răpirii lui Rayman este cât se poate de simplu în viziunea lor - Rayman trebuie să participe la jocurile diabolice organizate în „onoarea” sa, distrând astfel sutele de iepuri care au umplut Colosseum-ul extraterestru până la refuz şi să câştige fiecare probă pentru Rayman Raving Rabbids a renunţat să mai fie un joc de platformă, transformându-se într-o colecţie de mini-jocuri descreierate care, speră iepurimea, îi vor pune la grea încercare agerimea, viteza şi prestidigitaţia oricărui jucător. În cazul nostru însă, nimic mai departe de adevăr, schema de control fiind atât de simplă încât kinderii de grădiniţă se vor dezlipi cu greu de tastatură şi numai dacă îi ameninţăm cu Bau-Bau. În ceea ce priveşte modurile de joc prin care Rayman îşi face damblaua, acestea sunt în număr de trei şi se numesc sugestiv Story, Score şi Family, primul dintre ele fiind cel mai reprezentativ, deoarece urmează firul narativ al aşa-zisei poveşti. Povestea evadării lui Rayman (dacă îi putem spune poveste) este împărţită în zile, de-a lungul cărora Rayman trebuie să-şi încordeze muşchii degetelor pentru a câştiga câte patru mini-jocuri, varietatea acestora fiind suficient de mare pentru a nu-l arunca la coşul de gunoi. Marea problemă a lui Rayman Raving Rabbids pentru PC este că mini-jocurile, deşi sunt distractive, nu creează deloc dependenţa pe care ai aştepta-o de la un astfel de titlu, longevitatea jocului fiind subminată de controlul extrem de simplu şi de lipsa unei provocări reale din partea gameplay-ului. În cazul în care îl jucaţi pe Wii însă, situaţia s-ar putea schimba radical, deoarece este evident că Ubisoft a conceput jocul cu gândul la noua consolă a japonezilor de la Nintendo, valorificând potenţialul revoluţionarului controller în toate direcţiile posibile. Modul Score nu aduce nimic nou la capitolul diversitate, în schimb îi provoacă pe jucători să atingă scoruri cât mai mari jucând fiecare mini-joc în parte. Cu cât este mai mare scorul, cu atât mai mari sunt şansele să deblocăm diverse bonusuri. Nimic nu întrece însă bizarul mod de joc Family, care le permite mai multor jucători să parcurgă mini-jocurile împărţind aceeaşi tastatură şi un mouse. Cam greu de crezut că unii dintre noi se pot distra astfel, unul dintre jucători fiind responsabil cu urmărirea ţintei, iar altul cu nimerirea ei. Combinaţia este cel puţin caraghioasă, iar singurul rezultat concret al folosirii ei se vede în „ochii trişti” ai tastaturii ce trage să moară, mutilată de pornirile agresive ale unui descreierat care butonează cu frenezie.
0 comments:
Post a Comment